Ne prefacem, la scară largă, că putem duce totul. Că ritmul este normal, că „așa e viața”. Dar adevărul psihologic este simplu: trăim într-o stare de supra-ocupare cronică, o formă modernă de epuizare care ne erodează treptat claritatea, limitele și identitatea. Ajungem să credem că nu mai avem timp să trăim, pentru că suntem mereu prinși în ceva, mMereu în întârziere, mereu cu un pas în spatele propriei vieți. Lista de sarcini nu se mai termină, doar se regenerează. Treburi casnice, obligații personale, roluri sociale, presiuni profesionale care, odată cu accesul permanent la tehnologie, s-au infiltrat în toate colțurile zilei. Munca nu se mai termină la muncă. Ne urmărește acasă, în mașină, în pat, în minte, suntem permanent disponibili, permanent „conectați”. Dar psihologic vorbind, conectarea adevărată la sine dispare exact în acest proces. La ce suntem de fapt conectați? La un flux continuu de stimuli care nu ne aparțin: notificări, mesaje, cereri, deadline-uri, reacții, așteptări. Suntem conectați la exterior și complet decuplați de interior. Trăim pe pilot automat, în mod reactiv, nu deliberat, răspundem la viață în loc să o trăim. Această supra-ocupare nu este doar o stare, este o strategie de supraviețuire. Un mod subtil de a evita confruntarea cu emoții pe care nu vrem să le simțim: oboseală, incertitudine, tristețe, singurătate, neputință. Dacă ne oprim, riscăm să dăm de noi înșine iar asta sperie. Durerea reală este că în toată această agitație, în mod ironic, pierdem exact ce încercăm să protejăm: sensul, bucuria, prezența, relațiile, sănătatea mentală.Ne pierdem pe noi. Iar întrebarea dură, dar necesară, este: Cât timp mai putem continua așa, înainte ca trupul sau mintea să tragă frâna în locul nostru? Adevărul este că nimeni nu ne poate salva de această supra-ocupare în afară de noi înșine. Dar primul pas este să recunoaștem cu onestitate că nu suntem doar „ocupati”. Suntem copleșiți. Și că avem nevoie să ne reconectăm nu la telefon, nu la task-uri ci la noi.
Text realizat de Psiholog Mihail Jianu
