O nouă descoperire documentară readuce în atenție legăturile profunde dintre artiștii români din exil și moștenirea lăsată de marele sculptor Constantin Brâncuși. În colecția Mihai Niculescu, aflată în patrimoniul Muzeul Cărții și Exilului Românesc, muzeografii au identificat recent o scrisoare semnată de sculptorul Constantin Antonovici, unul dintre discipolii direcți ai lui Brâncuși.
Documentul, trimis din New York la 10 martie 1976 și adresat lui Mihai Niculescu – redactor, poet, eseist și critic literar – reprezintă o mărturie rară despre influența decisivă exercitată de Brâncuși asupra generațiilor de artiști care i-au urmat. Antonovici vorbește despre „școala lui Brâncuși” și despre modul în care cei veniți după maestru și-au schimbat destinul artistic datorită întâlnirii cu acesta, subliniind că, la momentul redactării scrisorii, se afla deja în al 42-lea an de activitate sculpturală.
O altă piesă de mare valoare a ajuns în patrimoniul muzeului anul trecut, prin donația teologului și poetului Theodor Damian, stabilit în Statele Unite din 1988. Este vorba despre o fotocopie a unei recomandări redactate chiar de Brâncuși pentru Antonovici, originalul fiind păstrat la New York – încă o dovadă a relației apropiate dintre maestru și discipol.
Destinul lui Antonovici a fost marcat de o căutare dramatică: șapte ani de pribegie, război și detenție (1940–1947), până la întâlnirea cu Brâncuși la Paris. Acceptat ca asistent în atelierul din Impasse Ronsin nr. 11 între 1947 și 1951, sculptorul avea să-și redefinească viziunea artistică. Despre mentorul său scria memorabil: „Creează ca un Dumnezeu. Comandă ca un rege. Lucrează ca un sclav.”
Omagiul adus maestrului se regăsește și în cele două sculpturi realizate în 1956, cunoscute sub titlul „Capul lui Brâncuși”, considerate astăzi lucrări de referință ale sculpturii românești din exil.
Personalitatea lui Mihai Niculescu, în a cărui colecție a fost descoperită scrisoarea, se înscrie în genealogia literaturii interbelice, fiind conectată la nume majore precum Basil Munteanu, Paul Barbaneagră, Constantin Noica, Emil Cioran, Mircea Eliade sau Eugen Ionescu.
Dincolo de valoarea istorică, descoperirea confirmă rolul esențial al muncii de cercetare muzeografică – discretă, dar decisivă – în recuperarea memoriei culturale. Fiecare document readus la lumină completează puzzle-ul identității noastre culturale, demonstrând că patrimoniul continuă să vorbească celor care știu să-l caute.
