Am ajuns la Eșelnița cu sentimentul acela pe care îl ai înainte să descoperi ceva nou, fără să îți imaginezi însă că trei zile petrecute într-o comună de pe Clisura Dunării pot să îți rămână atât de adânc în suflet. Încă de la intrare am simțit că aici nu era vorba doar despre un eveniment trecut în calendar sau despre o încercare de a bifa o sărbătoare locală, ci despre o comunitate care se pregătise să își deschidă larg porțile și să le arate tuturor cine sunt oamenii locului, ce tradiții au păstrat și cât de frumos știu să transforme lucrurile simple într-o adevărată poveste.
Satul avea o energie aparte încă de dimineață. Pe ulițe vedeai oameni care alergau dintr-o parte în alta, femei pregătind mesele, bărbați aranjând standurile, copii îmbrăcați în costume populare, iar din toate direcțiile se simțea miros de mâncare gătită încet, cu răbdare și cu rețete păstrate de generații întregi. Nimic nu părea forțat. Nimic nu părea făcut doar pentru turiști sau pentru camerele de filmat. Totul avea naturalețea aceea rară pe care o mai găsești doar în locurile unde oamenii încă trăiesc împreună și unde fiecare știe că, atunci când comunitatea are nevoie, trebuie să pună umărul fără să aștepte ceva în schimb.
În cele trei zile de sărbătoare am avut senzația că Eșelnița a uitat de griji și s-a întors pentru puțin timp la esența ei, iar asta s-a simțit în fiecare detaliu, de la felul în care oamenii își salutau oaspeții, până la bucuria sinceră cu care vorbeau despre tradițiile lor, despre etniile care conviețuiesc aici de atâta timp și despre obiceiurile pe care refuză să le lase să dispară. Nu a fost doar o scenă cu spectacole și muzică. A fost o lecție despre identitate și despre felul în care oamenii pot păstra viu spiritul unui loc atunci când îl iubesc cu adevărat.
Îi priveam pe copiii satului dansând alături de părinți și bunici, pe femeile și bărbații îmbrăcați în straie de sărbătoare, cu acea mândrie simplă și frumoasă pe care nu o poți juca și nu o poți învăța, și mi-am dat seama că aici tradițiile nu sunt scoase din ladă doar pentru evenimente speciale, ci fac parte din viața lor. La un moment dat, prinsă în hora care se formase aproape firesc în mijlocul oamenilor, am învățat chiar pașii „Brâului”, iar felul în care bătrânii satului îți explicau dansul, râzând și încurajându-te să nu te oprești, m-a făcut să mă simt parte din comunitate, nu doar un om venit să scrie despre ea.
Și cred că tocmai asta a fost frumusețea acestei sărbători: faptul că oamenii nu te lăsau să rămâi spectator. Te trăgeau lângă ei, la masă, în horă, în povești, iar după câteva ore aveai impresia că îi cunoști de o viață.
Mâncarea a fost și ea o adevărată declarație de identitate locală, iar în aceste trei zile am avut impresia că fiecare familie din Eșelnița a vrut să pună pe masă tot ce are mai bun. Am mâncat ciorbă de pește fierbinte, exact cum trebuie să fie pe malul Dunării, am gustat tocană de carne, varză călită cu costiță, fasole cu cârnați, tocană de miel și măruntaie, iar fiecare preparat avea gustul acela autentic pe care nu îl poți obține într-un restaurant grăbit sau într-o bucătărie făcută pentru aparențe. Totul era făcut lent, cu răbdare și cu bucuria de a-i vedea pe oameni adunați în jurul mesei.
La standuri găseai nenumărate soiuri de icre și zacuscă de pește, fiecare gospodină lăudându-și rețeta cu aceeași mândrie cu care altcineva și-ar prezenta o operă de artă, iar la desert am descoperit prăjitura „tăvălită” și prăjitura „deșteaptă” cu brânză, gusturi care m-au dus instant cu gândul la copilărie și la verile petrecute la țară, când deserturile nu aveau nevoie de decoruri sofisticate pentru a fi perfecte.
Și pentru că temperaturile au fost generoase, aproape că nu a existat moment în care să nu am în mână o limonadă rece cu sirop de mentă, băutura care, fără să vreau, a devenit gustul acestor trei zile. O beam privind Dunărea, ascultând muzica și privind oamenii care se bucurau unii de ceilalți, iar în momentele acelea am avut sentimentul că timpul încetinise și că lumea, măcar pentru puțin, devenise mai simplă și mai bună.
Poate cel mai impresionant lucru a fost felul în care întreaga comunitate s-a mobilizat și și-a împărțit firesc responsabilitățile, fără agitație și fără orgolii. Preoteasa satului a avut grijă ca oamenii să aibă mereu ceva cald de mâncare, „primărița” s-a ocupat de programul artistic și de atmosfera de pe scenă, iar Flori a avut grijă ca fiecare om priceput din comună să primească un loc unde să își expună produsele și să vorbească despre munca lui. Nimeni nu încerca să fie mai important decât altcineva. Toți păreau că înțeleg că succesul acestei prime ediții depinde de fiecare dintre ei și că sărbătoarea nu aparține unei singure persoane, ci întregii comunități.
Iar comunitatea aceasta a reușit ceva extrem de rar: să transforme un eveniment într-o stare.
Am plecat de la Eșelnița cu hainele mirosind a fum de grătar, a mentă și a Dunăre, cu pașii „Brâului” încă în minte și cu senzația aceea caldă că există încă locuri în România unde oamenii nu au uitat să fie împreună, să se ajute și să se bucure sincer unii de alții. Prima ediție a Zilelor Eșelniței nu a fost doar o sărbătoare locală. A fost dovada că atunci când oamenii pun suflet, un sat întreg poate deveni, pentru câteva zile, cel mai frumos loc din lume.
