Moartea lui Ion Iliescu, primul președinte al României de după căderea regimului comunist, închide un capitol definitoriu al istoriei recente. Fie că este privit ca un garant al stabilității într-o perioadă haotică, fie ca un personaj controversat al tranziției, Iliescu a fost, fără îndoială, una dintre cele mai influente figuri ale ultimelor decenii.
Într-un mesaj publicat imediat după moartea sa, Lia Olguța Vasilescu l-a numit „primul și singurul președinte adevărat al României de după 1989”, aducând un omagiu în care îl descrie ca fiind omul care „a păstrat țara între aceleași granițe, a deschis drumul către NATO și UE, a reconciliat România cu Casa Regală și a adus echilibru în viața politică.”
O viață trăită „cu multe viteze”
„Nu mi-a fost frică de viață, și poate tocmai asta face relația cu moartea să fie una decentă”, spunea Ion Iliescu într-unul dintre ultimele sale interviuri, adăugând cu ironie că „lipsa accesului la social media i-a prelungit viața.” Declarație ce trădează o conștiință lucidă a polarizării pe care a generat-o în societate, dar și a urii persistente ce l-a urmărit până în ultimele zile.
Pentru susținători, Iliescu a fost liderul lucid care a ținut România departe de haosul unei destrămări în stil iugoslav. Spre deosebire de țările vecine sfâșiate de războaie și secesiuni, România a trecut prin tranziția post-comunistă fără să-și piardă integritatea teritorială – o realizare pe care istoria i-o va judeca, poate, cu mai puțină patimă decât prezentul.
Reformator sau conservator?
Cu o formație intelectuală solidă, absolvent al Politehnicii din Moscova, Iliescu s-a prezentat ca un comunist reformat, dar fără a renega complet valorile trecutului. În primii ani după Revoluție – sau „lovitura de stat”, cum insistă o parte a societății să o numească – a condus Frontul Salvării Naționale și a rămas în centrul puterii. A fost acuzat de orchestrarea Mineriadelor, de intervenții violente împotriva manifestațiilor pașnice și, nu în ultimul rând, de ascunderea adevărului despre crimele din Decembrie 1989.
Faptul că a fost trimis în judecată, în dosarul Revoluției, la o vârstă înaintată, și că aceste anchete au continuat până aproape de moartea sa, vorbește despre rana încă deschisă a începuturilor democrației românești.
Un arhitect al tranziției euro-atlantice
Totuși, nu poate fi ignorat că, în mandatele sale, România a făcut pași esențiali către integrarea în structurile occidentale. Deși NATO și UE aveau să devină realitate abia în anii 2000, sub președintele Emil Constantinescu și apoi Traian Băsescu, începuturile acestei traiectorii au fost asumate de guvernele post-decembriste girate de Iliescu. Reconcilierea cu Casa Regală, întoarcerea Regelui Mihai în România, deși întârziată și tensionată, a marcat și ea o deschidere simbolică spre asumarea trecutului istoric.
Între venerație și demonizare
Moartea lui Ion Iliescu nu a pus capăt dezbaterilor, ci le-a reaprins. Rețelele sociale au devenit câmpul unei noi lupte de percepții: unii îl deplâng ca pe un „părinte al națiunii”, alții îl condamnă vehement ca pe un „comunist criminal.” Faptul că aceste două viziuni continuă să coexiste arată cât de profund a divizat și, în același timp, a modelat acest om destinele României post-1989.
Moștenirea lui Ion Iliescu este una greu de evaluat în alb și negru. Istoria va trebui să discearnă între meritele incontestabile de om de stat și greșelile politice sau morale ale unui lider care a condus România într-un moment de cotitură. Ce rămâne cert este că, odată cu plecarea lui, o epocă se închide.
Condoleanțele și acuzațiile vin la unison, semn că amprenta lăsată de Ion Iliescu pe destinul României este, încă, vie.
