La 21 martie pică Ziua Olteniei, din 2018 o sărbătorim. La 21 martie 1821 Tudor Vladimirescu a pornit revoluţia care căuta să scuture jugul otoman şi pe cel fanariot.
În 1821 şi-a consumat domnia de câteva luni ultimul fanariot din Ţara Românească, Scarlat Callimachi. După aia, ţările române, separate sau unite, au pus domni pământeni. Petru Groza i-a hărăzit lui Tudor, în 1948, la un an de la crunta stabilizare făcută pe neanunţate, hârtia de 1.000 de lei:
Reforma monetară din 1952, cu leul nou valorând cât 20 de lei vechi, l-a pus pe şeful pandurilor pe hârtia de 25 de lei. 1000 împărţit la 20 fac 50, nu 25, dar probabil că ăia de la Banca de Stat au greşit calculul:
În 1966, domnul pământean Nicolae Ceauşescu a ordonat o nouă emisiune monetară, cu denumirea Republica Socialistă România. Valoarea banilor nu s-a schimbat, ci doar aspectul unor bancnote. Trei personalităţi apăreau pe bani: Tudor al nostru (25 de lei, în continuare), A.I. Cuza (50) şi Nicolae Bălcescu (100). Mai existau hârtii de 1 leu, 3, 5 şi 10. Treptat, cele mai mici trei dintre ele s-au ferfeniţit într-atât încât au tras pe dreapta din circulaţie. Moneda de 5 lei era de aluminiu.
În ultimul deceniu de ceauşism, un salariu bunicel, puţin peste medie, însemna o sută de Vladimireşti. Cu una bancnotă cumpărai aproape 8 pachete de Carpaţi fără filtru (tutungeriile vindeau şi la bucată), dar ca să iei la bişniţă, că altfel n-aveai de unde, un pachet fanariot de Assos, lângă Vladimirescu mai puneai un Bălcescu. Sau luai un pui de găină prost nutrit, de 600 de grame, în caz că mai şi mâncai, nu doar fumai.
Spre deosebire de revoluţia din 1821, cea din 1989 s-a soldat cu uciderea conducătorului de pe partea opusă a baricadei, Ceauşescu.
Tudor Vladimirescu a mai zăbovit în circulaţie, inclusiv în paralel cu noile emisiuni monetare. Cum inflaţia galopa mai dihai ca oastea de panduri, ajunseseşi să târguieşti cu el câteva bombonici Topik sau un ziar fesenist.
